Din articol
N-am putea spune că România a dus vreodată lipsă de actori de comedie: de la Matei Millo la Nae Roman și Grigore Vasiliu Birlic, până la Dem Rădulescu, Mircea Crișan, Puiu Călinescu ori Horațiu Mălăele, pentru a aminti doar câțiva dintre așii genului. Și, totuși, dintre toți, Constantin Tănase este unic: talent uriaș, o instituție teatrală construită de unul singur și, mai ales, un curaj vecin cu nesăbuința.
„Poate prima și fundamentala trăsătură care l-a caracterizat pe Tănase a fost tocmai legătura indisolubilă dintre actor și om – și că <
Constantin Tănase a murit acum aproape 80 de ani, la București, pe 29 august 1945. Se spune că ar fi fost ucis, după sosirea Armatei Roșii, pentru satira la adresa soldaților ruși care, pe lângă violuri și împușcarea orătăniilor cu mitraliera, aveau obiceiul de a strânge tot felul de bunuri personale, cu precădere ceasuri. Tănase n-a rămas indiferent față de colecționari:
„Rău a fost cu «was ist das»
Da-i mai rău cu «davai ceas»
De la Nistru pân’ la Don
Davai ceas, davai palton
Davai casă și moșie
Harașo, tovărășie!”
După mai multe reprezentații în care a reluat ironiile, a fost arestat, amenințat cu moartea și i s-a ordonat să nu mai joace piesa. Dar Tănase nu era ușor de intimidat. La următorul spectacol a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mâinile „bandajate” cu ceasuri de mâna. Spectatorii l-au aplaudat frenetic la apariție, deși actorul nu a scos nici un cuvânt. Apoi și-a deschis pardesiul, scoțând la iveală un imens ceas cu pendulă. Arătând către acesta, a spus doar: „El tic, eu tac, el tic, eu tac”. Două zile mai târziu, Tănase era mort, scrie pe pagina Wikpedia dedicată lui. Cauza morții rămâne însă o enigmă.
Momentele importante din viața sa sunt povestite chiar de actor, într-un amplu și savuros interviu, publicat în Rampa, după un eveniment dramatic:
În noaptea de 22 spre 23 decembrie 1937, a avut loc probabil cel mai mare incendiu din istoria revistei românești. Incendiul a izbucnit tocmai când Tănase recita un cuplet. Dezorientat, actorul își mută privirea de la incidentul cu pricina spre sală și, străduindu-se cu vizibile eforturi să-și păstreze cumpătul, încerca să continue cupletul. Dar, pe neașteptate, învăluit de un nor de fum, năvăli spre rampă Puiu Maximilian, actor și co-autor al revistei. Îmbrăcat într-un frac alb imaculat, cu fața congestionată de spaimă, dar căutând să-și păstreze calmul, el rosti fraza cutremurătoare: „Evacuați, vă rog, teatrul. Arde scena!” Într-o atmosferă de panică, Tănase rămăsese pietrificat, cu mâinile atârnându-i pe lângă trup. Găsise totuși puterea să strige de pe scenă. „Nu vă alarmați, fraților, stingem noi focul…” Nu l-a stins el, ci pompierii sosiți în grabă ca la un spectacol sinistru. Artiștii dârdâiau pe stradă, trecătorii priveau uimiți, putem citi în paginile revistei
. Popularul teatru Cărăbuș nu mai era. Interviul cu Constantin Tănase din
apare, la 1 ianuarie 1938, în acest context.
Reporter: Cum ți-a venit ideea să te faci actor?
Constantin Tănase: Tata îmi spunea să mă fac impiegat la gară; vroia să mă vadă cu șapcă roșie și instalat la casa mea. Impiegații de gară au fost bine cotați pe vremea aceea și în special unul ca mine, care avea șase clase de liceu, avea șansa să se însoare cu o zestre bunicică. Ca să mă fac însă „actor”, cum spunea el, nici vorbă! Totuși, actorul a încolțit în mine pe negândite, și oarecum inconștient.
Când eram copil, luam lăicerele (covor țărănesc de lână – n. red.) mamei, scoteam draperii din casă și făceam teatru, în curtea mare din fața caselor. Actualul general Iacob, și el tot din Vaslui, juca rolurile de fată. De câte ori veneau trupe de teatru în Vaslui, și asta numai în timpul verii, pentru că pe vremea aceea nu exista sală închisă — trupe cum erau cele ale lui Nisipeanu, care jucau „Hoții de codru și hoții de oraș”, Bujienescu și I. D. Ionescu care jucau sketchuri, mult gustate de public pe vremea aceea, — căutam prin toate mijloacele posibile să trag eu cortina, aceasta fiind pe vremea aceea cea mai mare fericire pentru mine.
Reprezentațiile se dădeau la grădina „Iacob” și înainte de spectacol, fanfara militară, aceasta pentru reclama spectacolului, cânta vreo câteva marșuri în fața intrării. Când muzica se termina, puneam și eu mâna pe contrabas, mă băgam printre soldați și așa ajungeam pe scenă lângă funia cortinei. Acuma de multe ori se întâmpla ca să mă prindă. Dar oamenii de serviciu mă cam cunoșteau, căci eu eram un fel de spaimă a mahalalei. Și așa mă lăsau în pace.
Debut în „idiș”
Într-o vară s-a nimerit să vie la Vaslui, trupa lui Segalescu, care juca în „idiș”. Cum s’a întâmplat să le lipsească un actor, și cum eu stăteam la repetiție și pe deasupra mai știam și evreiește, mi-au pus o burtă, mi-au lipit niște mustăți și astfel am jucat rolul unui cârciumar, căci, deși eram copil, totuși eram dezvoltat de timpuriu, așa că aveam aspectul unui om matur.
După ce am terminat patru clase de liceu, am plecat la Iași, ca să mă prezint la examenul de admitere al liceului militar. La vizita medicală aveam lângă mine pe un candidat puțin adus din spate. Eu, musculos și drept ca o lumânare, îi tot șopteam: „Ține-te drept, că dacă nu, te respinge”. Rezultatul a fost că m-au respins pe mine, căci pe vremea aceea se preferau la liceele militare, fii de militari.
Mă gândeam să plec tocmai la Brăila ca să urmez mai departe liceul real. Dar într-o zi. m-am întâlnit cu învățătorul și scriitorul Ion Adam, care mi-a spus că urmează Universitatea liberă la Bruxelles. Cum în timpul lipsei lui din țară avea nevoie de un suplinitor, Adam, văzându-mă abătut, ca să mă consoleze, mi-a spus: „Mă Costică, mergi cu mine la Revizorat și fac eu să te numească învățător”. Și astfel, am ajuns învățător la școala din comuna Cursești, plasa Rahova, în împrejurimile căruia au avut loc vestitele lupte ale lui Ștefan cel Mare dela Podul înalt și Rahova.
Dela început mi-am dat seama că numai cu duhul blândeții voi putea atrage copiii spre școală. Și de aceia, pentru început, am pus mai mult temei pe muzică și pe gimnastică. Asta le-a plăcut și de unde înainte învățătorii trăgeau elevii cu arcanul, acum veneau elevii de bună voie. Eram un învățător mai modern, cunoșteam oarecum viața, mă bucurasem de libertate.
Dar într-o seară, când eram invitat la o nuntă, mi-au prădat casa, și asta ca răzbunare din partea proprietarului școlii, căci eu opinam că din motive de igienă școala trebuia neapărat mutată.
Simpatizat de săteni, am fost chemat la nunta fetei unui răzeș, fiind rugat să fac eu „pe conocarul”. Iată ce înseamnă asta: era obicei pe vremea aceea, la țară, în special în Moldova, ca atunci când o fată era dată după un flăcău care nu era din satul ei, mirele, drept mulțumire, trebuia să plătească ceea ce se numea „vulpea”, adică să dea de băut flăcăilor cari s-au ostenit să învețe fata să joace la horă. Conocar se numea acela care cerea dania mirelui care lua fata din sat.
S-a întâmplat însă că mirele, zgârcit, să nu vrea să plătească „vulpea”. Și atunci, drept răzbunare, când tocmai era să treacă nunta dintr-un sat într-altul, vreo câțiva tineri au scos cuiele dela roțile căruțelor, cari s-au răsturnat. Și cum îți spuneam, în seara aceea, când m-am întors acasă, mi-am găsit casa prădată. Acum îți închipui că mare lucru de la mine nu puteau lua. Dar era cusută cu ață albă, că toată răvășeala a fost făcută în fel de răzbunare. Cum stăteam la marginea satului, eram sigur că vor urma și alte demonstrații de soiul acesta. Și de aceea, într-o bună dimineață, mi-am luat bruma de bagaj și am plecat din Cursești.
În satul lui Vlahuță
Pe drum, prin una din acele curioase coincidențe, cari și astăzi încă mă miră, m-am întâlnit din nou cu Ion Adam, care m-a sfătuit să cer mutarea la Hârșoveni, în comuna Poienești, tot în județul Vaslui. Aci, în satul lui Vlahuță, — pe unul din geamurile școlii era chiar iscălitura lui, făcută cu diamant, — am stat învățător, un an și jumătate, izbutind, și aceasta fără să mă laud, deși eram foarte tânăr, să ajung printre fruntașii satului, ba chiar să fiu un fel de judecător în pricinile lor.
Îți închipui că, la început, aveam de luptat cu figura mea, care orice s-ar spune, nu inspira multă încredere. Pentru că îmi dădeam perfect de bine seama de acest lucru, am căutat prin toate mijloacele să-mi apropii sătenii, și în scurt timp s-a dus vestea prin comunele din împrejurimi, că „la Hârșoveni e un învățător cu <
Un învățător modern
Trebue să știi că învățătorul dinaintea mea venea odată pe săptămână la școală, iar starea lui normală era cea de ebrietate. Pentru a intra sub pielea sătenilor îi adunam serile la șezători, cu care ocazie le spuneam snoave și fel de fel de ghidușii. Ca să mă cunoască toți, organizam excursii, convocând adevărate adunări ale satului pentru a merge să vizităm cetățuia din Valea Rahovei, cu care ocazie le povesteam despre isprăvile lui Ștefan cel Mare în luptă cu Turcii. Le cântam din piculină și le spuneam fel de fel de povești. Ce să-ți mai spun, în două săptămâni m-am pomenit cu peste 70 de elevi, de unde înainte nu veneau la școală nici a zecea parte. A ajuns de veneau părinții la școală să mă roage să mai gonesc copiii acasă, căci aveau treburi, atât de mult mă îndrăgiseră copiii.
Într-o zi, m-am gândit să le arăt mașina de tren, căci ei nu văzuseră locomotive până atunci. Am plecat de cu noapte spre stația Buhăești, și când sătenii au văzut trenul au început să scuipe în sân și să se închine, căci credeau că-i dracul pe pământ.
Pe vremea aceea, eram colaborator aproape regulat la revista „Albina”. Îngrijitorul școlii era unu Ion Alexe, fost în serviciul lui Alexandru Ion Cuza. Cu acest Alexe stăteam nopți întregi de vorbă. Când a murit, i-am făcut o înmormântare cu pompă. Și am stat doi ani învățător în comuna Poienești.
„Mă, să te lași bătut, că așa e piesa, că dacă nu te lași, te bat eu pe urmă.”
Voluntar la Geniu
Cum nu eram încă numit definitiv, m/am gândit să-mi fac stagiul militar și am intrat voluntar la Regimentul 1 de Geniu, fiind trimis împreună cu unul Bârlogeanu, cu care am fost câtva timp un fel de frate de cruce, la fortul Popești unde era detașată o companie. Suntem în anul 1899. Ce să-ți spun? Am înghițit la început serii de palme, reglementare a milităriei de pe vremea aceea. Din cauza mutrei mele caraghioase, plăteam oalele sparte. Și când făcea unul vreo poznă, de cele mai multe ori eu încasam. Aceasta a mers până când am fost făcut caporal. Au văzut ei pe urmă că sunt un băiat mai subțire și când au aflat că am fost învățător, m-au numit profesor la „particulare”, adică la materiile extra-militare, la școala de caporali și sergenți. Am ieșit întâiul pe regiment la examenul de sergent.
În acest interval, s-a venit cu ideea de a se organiza teatru în cazărmi. Eu cum știam multe anecdote de-ale lui Speranță, am început să trec drept un actoraș al companiei, iar mai târziu am început să dramatizez aceste anecdote, astfel că organizam mici spectacole la care asistau deseori, regele Ferdinand, pe atunci moștenitor al tronului, împreună cu actualul Rege.
Cum începusem să mă duc la Teatrul Național, am văzut „Curcanii” lui Ventura pe care am jucat-o apoi cu mare succes la regiment. Și astfel, am organizat primul teatru ostășesc.
A venit timpul să mă eliberez. Tata îmi scria mereu să mă înscriu la examenul de telegrafiști. Director al Căilor Ferate era inginerul Cottescu. M-am dus la colonelul Hârjeu, comandantul regimentului, care ținea foarte mult la mine, să-l rog să-mi dea o recomandație către directorul Căilor Ferate. Colonelul Hârjeu mi-a dat imediat recomandația, dar examenul de telegrafiști era deja trecut. Nu mi-a părut prea rău, căci nu mă trăgea inima deloc pentru telegrafie.
Uitai să-ți spun că în timp ce-mi făceam stagiul, am făcut și pe gladiatorul. Într-o vară, când regimentul se afla în campanie de lucru la Râmnicul Vâlcea, am primit ordin să organizez un spectacol. Aranjasem o piesetă: „Ordonanța și locotenentul”. Dar cum nu aveam cu ce completa programul, m-am gândit să organizez niște lupte greco-romane. L-am luat pe unul și i-am spus: „Mă, să te lași bătut, că așa e piesa, că dacă nu te lași, te bat eu pe urmă.”
La Conservator
Și cum nu mă trăgea inima deloc pentru Calea Ferată, am scris tatei, foarte mulțumit în sufletul meu, că anul ăsta nu mă mai pot face telegrafist. Între timp, eu văzusem mulți actori și am început să îndrăgesc meseria. Cum încă dela regiment toți ofițerii mă îndemnau să mă fac actor, într-o zi, când primisem suma de 5 lei de acasă, m-am gândit să fac cerere de înscriere la Conservator, unde pe vremea aceea era director Wachmann. Cum nu aveam toate actele la mine, l-am rugat pe Wachmann să mă admită la examen, iar dacă voi reuși, le voi aduce ulterior. Wachmann m-a admis.
Și a venit și ziua examenului. Eu mi-am scos vipuștile de la hainele militare și cu niște ghete particulare m-am prezentat la examen, însoțit de Bârlogeanu, cu care m-am liberat împreună din militărie. Eu nu credeam să reușesc, mai ales când mă uitam la ceilalți candidați, toți eleganți și pomădați (dați cu pomadă, preparat cosmetic parfumat, folosit pentru îngrijirea părului și a pielii – n. red.). Închipuiește-ți că eu eram singurul candidat cu mustață.
Din comisia de admitere făceau parte: Davila, Nottara, Wachmann, Romaneasca, Mala Patan Sihleanu și alții. Cum nu mă preparasem cu nici un profesor, ca majoritatea candidaților, am spus și eu „Cine e Nuliam” de Speranță și apoi o fabulă: „Naiul, cobza și vioara”. Era obiceiul să se mai întrebe candidații și asupra unor oarecari noțiuni de limba română și franceză. Cum eu am spus ambele bucăți cu glasul cam pițigăiat, comisia a spus la început că n-am organ. Atunci, răposatul Chiriac, care făcea și el parte din comisie, a intervenit spunând că mă cunoaște de la biserica Popa-Tatu, unde într-adevăr cântam în cor, și ca am o voce frumoasă, căci uitai să-ți spun că făcusem cerere de înscriere la Conservator, nu numai la Artă dramatică, dar și la principii și la canto-coral.
Mirată oarecum, comisia m-a rechemat. M-a pus să scriu un solfegiu pe tablă și să-l intonez. Când au văzut că am voce mi-au spus: „N-ai alt repertoriu?” Comisia a râs de sinceritatea răspunsurilor mele și toți au fost de părere „că ăsta are în el un comic natural: vorbește doar și râzi de el”.
În ziua examenului aveam doar o singură țigară, pe care am fumat-o în rate, jumătate înaintea examenului. După examen m-am dus cu Bârlogeanu, care n-avea nici o treabă să colind străzile, și când m-am întors la rezultat am văzut, la dramă: admis Ion Manolescu, și la comedie: C. Tănase. De bucurie am fumat și restul de țigară.
Acum eram admis la Conservator. Foarte bine, dar ce mâncăm? Cum amândoi n-aveam nici un rost, am acceptat oferta colonelului Pierre d’Alie, pe atunci locotenent la Geniu, să vindem unsoare de copite de cai. Să nu uit: singura mea resursă era opt lei pe lună, leafa de corist la Biserica Popa-Tatu.
Unsoare de copite n-am putut vinde mai deloc, căci unde intram eram refuzați. Când am văzut noi că nu merge deloc, Bârlogeanu, care era mai curajos, a intrat într-un magazin și a oferit spre vânzare mostrele cari le aveam la noi. Am luat vreo câțiva lei pe ele și ne-am mutat în gazdă în Bulevardul Elisabeta, la Sf. Elefterie, în curtea teatrului Zdrafcu. Într-o zi am spart un geam mare și cum n-aveam cu ce plăti, gazda mi-a luat geamantanul, care fie vorba-ntre noi, era gol. Fata gazdei, elevă la Conservator, mi-a luat apărarea și i-a spus mă-sii că mă cunoaște și că să-mi înapoieze geamantanul.
Și a mers așa cam peste o lună de zile. Cum flămânzeam însă, și n-aveam obiceiul tapării (împrumutului – n. red.), m-am gândit să mă duc la colonelul Hârjeu să-i expun situația mea.
În acest interval, Wachmann se interesa de mine și văzându-mi halul, a dat dispoziție ca să fiu angajat ca bariton în corul Mitropoliei. A chemat pe Bănulescu, dirijorul corului, și i-a dat ordin să mă angajeze cu 15 lei lunar, sumă cu totul insuficientă pentru a putea mânca în fiecare zi. Și m-am dus la colonelul Hârjeu. Foarte binevoitor, colonelul m-a ascultat cu multă atenție și m-a sfătuit să mă reangajez în armată. M-am dus la maestrul Nottara și l-am întrebat dacă pot veni îmbrăcat militărește la școală. Maestrul mi-a spus că pot veni îmbrăcat și turcește, numai să vin. Colonelul Hârjeu a dat ordin să se facă de urgență formalitățile și astfel am ajuns plutonier în Regimentul 1 de Geniu. Munceam din greu. Îmi cumpărasem o bicicletă ca să fiu în stare să ma duc de trei ori pe zi la Conservator, să ma duc la repetițiile corului și, pe deasupra, eram la regiment comandant de pompieri și grefier la comisia de disciplină. După scurt timp mi-am cumpărat și un pian, pe care l-am așezat în sala de festivități a regimentului. Când făceam pe ofițerul de serviciu, scoteam pianul în curte, chemam soldații și-i ardeam niște cântări în lege. Într-o zi a dat rondul peste noi și era s-o pățesc. Și așa, elev la trei clase ale Conservatorului, și plutonier de geniu.
Figura mea…
— Domnule Tănase, fizicul ți-a fost o piedică sau nu în viață? Nasul d-tale e ereditar în familie?
— N-aș putea spune că semăn nici cu mama nici cu tata. Tata, era un om mic de statură și numai nas mare n-avea. Cu mama mai aduc eu puțin. Ea trăiește și mă duc deseori la Vaslui ca s-o văd. Eu semăn cu niște unchi ai mei, oameni crescuți mari, voinici și cari au trăit mai toți peste o sută de ani. În general, n-aș putea spune că mutra mea mi-a fost o piedică în viață. După cum ți-am spus, din cauza figurii mele am mâncat destulă bătaie în armată până am fost făcut caporal. […]
Tata vine să mă însoare
Dar să-ți spun una grozavă cu o vedere a mea. Când voia tata neapărat să mă însoare.
Într-o zi, tata zor-nevoie ca să mă însoare, că știe el o fată de răzeși, în Chietrești, chiar în județul Vaslui. Fata ținea să iau zestre, cum se dădea pe vremea aceea un car cu boi și un cufăr cu tot felul de fleacuri. Și într-o zi m-am pomenit cu nașul meu, ca să merg cu el la vedere. Pe drum, nașul a început să-mi laude fata, că e fată citită și că nu iese la horă, ci se duce la bal, mă rog, fată de chiaburi. Eu, pentru că știam că nu fac impresie la prima vedere, i-am spus nașului să nu se bage el, ci să mă lase pe mine să fac prezentările. Am mers cât am mers și ne-am pomenit în sat. Era de sărbătorile Paștelui și tot satul afară. Eu nu conteneam să-i spun nașului ca nu cumva să mă prezinte deadreptul. Și mai întâi să-mi arate fata, că n-oi fi eu un Adonis, dar dacă o fi urâtă, o dau dracului. Examinează nașul toate mutrele și deodată îmi spuse:
— Uite mă, aia e, care stă pe scaun!
Ei, fata, nici așa, nici așa! Nici n-o dădea frumusețea afară din casă, nici muma pădurii nu era!
I-a spus nașului: D-ta du-te înainte și lasă-mă pe mine singur. A intrat nașul în casă și eu am mai stat ce am stat, pe uliță. După câtva timp, am intrat în curte și am spus unui argat care robotea pe acolo:
— Omule, dacă ești bun, dă-mi o cană cu apă! Sunt drumeț, viu cale lungă și aci ciuturile-s cam murdare.
În timp ce vorbeam cu argatul, a ieșit fata-n prispă. Când m-a văzut îmbrăcat nemțește s-a cam impresionat. Și am intrat în vorbă cu ea:
— Domnișoară, i-am spus eu, sunt un drumeț și vă rog să-mi dați un pahar cu apă. Văzui o casă mai distinsă. Și v-am văzut adineauri gingașe prin curte și d-aia am îndrăznit.
Când a văzut că o iau cu nițele complimente, fata mi-a adus apă și dulceață.
— Vezi domnișoară, cum am ghicit eu, ce casă am nimerit? Avea dreptate nașul meu de-mi spunea că-i o fată cu nasul în sus. Am știut eu unde pun piciorul!
Fata a început să-mi vorbească pe radical. Mi-a spus că-i mândră de carte și că citește niște romane-foileton.
— Dar de unde sunteți? — m-a întrebat ea într-o doară.
— Apăi eu nu sunt de aicea. Sunt tocmai dela București.
Când a auzit fata de București, s-a fâstâcit de tot:
— A, păi d-ta ești un om plimbat!, mi-a spus ea.
Ce să zic, mă Mitică, eu știam de București, cât citisem și eu prin cărți. Așa, că-i mai pe la Dunăre, că-i în județul Ilfov, mai nimic. Înghițeam încet dulceața, numai așa ca să stau mai mult.
— De ce nu poftești d-ta în casă? Oi fi ostenit, mi-a spus fata-ntr-o doară.
— Nu vreau să deranjez, i-am spus eu.
Fata s-a dus să-mi mai aducă un pahar cu apă. Din casă o auzeam pe fată spunând mamei ei, care probabil o întreba de ce stă afară:
— E afară un domn care spune că-i dela București.
Când am văzut și pe mamă-sa în prispă, am luat-o eu:
— Sărut mâna, cucoană!
— Da ce poftești d-ta?
— Să mă ierți cucoană, treceam p-aci… simțeam nevoia să beau un pahar cu apă. Fata d-tale a fost atât de gentilă…
— Da de ce nu poftești înăuntru?
— Nu vreau să vă deranjez.
— Dar nu ne deranjezi de loc!! Mai avem musafiri de la Vaslui.
În timp ce parlamentam și-a făcut apariția și tat-său:
— Dumnealui vine dela București, i-a spus fie-sa.
— Poftim înăuntru, mi-a spus și bărbatul.
Știi, nu m-am lăsat rugat a treia oară și am intrat.
Am intrat și am dat peste nașul meu.
— Ce faci, Costică?
— Ce faci aicea, nașule?
Toți au rămas tablou.
— Dar de unde vă cunoașteți?
— Păi dumnealui e profesor la Hârșoveni!
Când au auzit de profesor, toți s-au făcut praf.
Fata, ce să-ți mai spun, se fâstâcise complect.
Ne-am așezat la masă, și am început eu să le dau cu glumele mele:
— Am auzit noi de un profesor tânăr, la Hârșoveni!
— Tânăr, tânăr, dar nu și urât!, le-am spus eu.
— Cum puteți să spuneți așa ceva?, mi-a spus fata, roșie până-n vârful urechilor.
— Păi dacă așa e!
Au început toți să râdă și după un păhăruț, nașul meu a spus cum stă chestia. Toți s-au pus pe râs. Și eu le-am povestit, totul așa cum îți povestesc și d-tale acuma.
Le-am spus că dacă mă prezenta nașul meu, trebuiam să stau băț ca un lemn, și atunci fata ar fi spus:
„Aoleu, pe ăsta l-a adus!”
Ce să-ți mai spun, fata era moartă după mine!
Am stat până seara tot glumind, dar eu nici gând să mă însor.
A venit fata în excursie la Hârșoveni. Îmi tot vorbea cu apropo-uri, dar eu nimic! Nu voiam să mă însor. Și uite așa, „la prima vizită eu nu fac niciodată impresie.”
Norocul în viață
— Domnule Tănase, ai avut noroc în viață?
— Norocul e în legătură cu munca. Lumea le confundă. Și unii spun: „Uite, Tănase a avut noroc!”, dar nu spun cât am muncit. Norocul e să nu muncești și să-ți vie toate pleașcă.
Eu însă l-am tras deseori pe dracul de coadă. În timpul celor două luni dela liberarea mea din armată, până când prin intervenția colonelului Hârjeu m-am reangajat, aveam grijă în fiecare dimineață să-mi pun la ghete niște cartoane, cari țineau loc de talpă. Seara schimbam și așa în fiecare dimineață pingele noi.
— Cu ce te ocupi, domnule Tănase, când nu joci?
— Mai fac unele lucruri la gospodărie, mai mă duc la vânătoare…
— Am auzit că ești un pasionat vânător?
— Da, sunt membru la societatea „Junca”, și acuma mă duc aproape în fiecare Duminică la vânătoare. Acum vreo trei săptămâni am împușcat un mistreț de 190 kg. Cum sunt și om vânătoresc, mie mi-a revenit pielea și capul, din care am făcut un covor. Partea de carne care mi-a venit mie am făcut-o pastramă, din care te invit să guști, dacă vrei.
Anunțând această plăcere, l-am întrebat pe Tănase, dacă mai are și alte pasiuni.
— M-am lăsat de fumat acum un an, în urma unei întâmplări. Jucam în „Ocolul pământului” la Teatrul Național. Într-o seară mi s-a dat gratificație câte 500 lei și m-am dus cu Belcot la berăria Comșa, pe bulevard. Pe atunci era automatul (era 35 de bani halba). Am băut eu șase și Belcot șase. Am mâncat apoi scrumbii și am fumat mult.
Ne-am cam cherchelit. Am plecat apoi spre cazarmă, eram groaznic de obosit. Când a doua zi, de căldură, mi s-a făcut rău. A doua zi am vrut să fumez, dar mi s-a făcut mai rău. Atunci un ofițer m-a sfătuit ca să profit de ocazie și să mă las de fumat. Și așa m-am lăsat.
Alcool, de când sunt, n-am băut. Țuică sau rom n-am băut sub nici o formă. Când mă duc la mine acasă și văd servindu-se lichior și cum unii își ling mustața, nu mai mănânc la masa aceea și cer să mi se servească și icre negre.
— Dar mănânci mult?
— Da, cam mănânc! Îmi place o masă bună, cumsecade. Nu cu etichete, dar să se servească lucruri bune.
— Ești mulțumit în căsnicie?
— Sunt foarte mulțumit. Soția mea e un fel de colaboratoare, mă însoțește în lungile turnee pe care le fac, mă înțelege și mă încurajează când micile necazuri ale vieții îmi dau ghies. În rest, e o gospodină și o mamă excelentă.
— Dar îți iubești copiii?
— Ca orice tată.
— Învață bine amândoi?
— Unul foarte și unul tot așa.
— Ce carieră ai vrea să îmbrățișeze?
— E greu de răspuns.
— Ai vrea să-i faci actori?
— Actori, dacă ar avea într-adevăr mare talent. Dar ca să treacă numai drept fiii tăi, mai bine s-or face altceva!
— Ești bogat, domnule Tănase?
— Ce înseamnă astăzi să fii bogat? Afacerile n-aș putea să spun că-mi merg slab, dar am făcut multe sacrificii, căci vezi dumneata n-am fost un om care să stea cu mâna strânsă. Am ajutat și eu pe cât am putut.
— Am auzit că ai înființat niște școli?
— Da, am făcut școala primară dela Dobârceni-Mânjești.
— Păi cum?
— Uite, într-un an, când mă aflam cu turneul la Vaslui, mă pomenesc cu un țăran care vine la mine:
„Cucoane Costică, nu ne lăsa; școala noastră n-are ferestre, am făcut-o numai din vălătugi, n-au copiii unde să învețe, să se încălzească. Știu că d-ta cunoști viața noastră de țară și că te-ai ridicat din popor, nu ne lăsa.”
Într-adevăr, m-am dus la școală și am văzut o mizerie de nedescris. Vreo 50—60 de elevi stăteau înghesuiți într-un fel de hambar. Lucrul m-a impresionat. Repede am chemat pe prefectul meu dela Vaslui, am format un comitet și am construit școala. […]
Viața cu al ei tipic
— Sunteți mulțumit de viață?
— În ce mă privește, n-am avut niciodată un gologan subvenție și nici n-am cerut vreo centimă. Evident că nici succesele mele artistice nu mă lasă rece. Dar simt o deosebită mulțumire sufletească, când am posibilitatea să ajut pe cineva. Așa am avut un moment de deosebită mulțumire sufletească atunci când am terminat biserica de la Techirghiol.
— Dar care este cel mai impresionant moment din viață?
— Au fost ele multe, dar îmi amintesc în special de o scenă pe care n-o pot uita.
În vremea când mă înscrisesem la Conservator fără să mă reangajez încă în armată, am schimbat mai multe locuințe, îți închipui că nu pentru a căuta mai mult confort. Odată am închiriat. împreună cu Bârlogeanu, un pat într-o cameră din strada Plevnei.
În aceiași odaie cu noi mai închiriase un pat și un student, tot atât de pârlit ca și noi. Acesta însă se rușina probabil cu situația lui și nu voia ca să-l vedem la față. Așa de câte ori auzea că ne apropiem, stingea lampa. Și numai după ce credea el că am adormit, începea să ronțăie un covrig. Dimineața avea grijă să plece înaintea noastră sau dacă nu, dormea cu capul în plapumă, așa că ne-a fost imposibil să-l vedem la față. A mers așa cam o săptămână de zile. Într-o seară m-am înțeles cu Bârlogeanu să intrăm în vârful picioarelor pentru a surprinde pe mândrul tovarăș de suferință. Tiptil am intrat în casă și l-am surprins citind. Eu m-am dus la el și i-am spus, în timp ce el se și repezise să stingă lampa: „Stai domnule, ce te ferești atâta? Eu văd după mirosul din odaie că suntem tovarăși de suferință. Nu trebue să te rușinezi, ia exemplu dela noi!”
Am mai fost tovarăș cu junele student încă vreo două săptămâni, până ce proprietarul ne-a dat afară pe toți trei.
— Ești optimist?
— Sunt optimist și cred în Dumnezeu. Mă deprimă însă unele procedeuri necinstite, fapte și acțiuni care nu sunt de demnitatea unor oameni.
— Ai prieteni?
— Pe camarazii mei de breaslă, îi consider pe toți ca prietenii mei, pentru că nu știu să le fi făcut vreun rău. Am însă numeroși prieteni din lumea din afara teatrelor.
— Dar dușmani ai?
— Cine n-are? Eu însă vreau să trăiesc cu iluzia că n-am nici un dușman.
— Care-i idealul d-tale?
— Să fiu sănătos, în mijlocul familiei mulțumite și să pot să mă mențin cât mai mult. De asemenea, năzuiesc să realizez mult visatul cămin al artiștilor.